home

mitul ambulanţei

există încă în contemporaneitate o serie de pandemii cărora progresul (ca să folosesc un cuvânt iubit deopotrivă înainte şi după diverse revoluţii a căror identificare nici că mai contează) n-a reuşit să le pună capăt. sau care sunt alimentate tocmai de acest progres. speranţa în redarea nevătămării, în posibilitatea reîntoarcerii la o presupusă puritate iniţială, într-o mântuire (indiferent că ea are loc în spaţiul aici-ului sau că presupune un dincolo), într-o Salvare – o înţeleg ca pe un astfel de fenomen. în final nimic altceva decât visul posibilităţii transgresării axei temporale, al întoarcerii înaintea momentului impactului.

1. penar
pacientul care sună la 112 o face ca să ceară o radieră. ca să i se ofere un el de dinainte de. altfel spus „ştergeţi, vă rog, până ieri seară când mă uitam la televizor şi nu aveam nimic”. şi halatul medicului promite să înălbească, să şteargă din istoriile personale tot ce s-a întâmplat de la instaurarea anormalităţii. pe mine mie redă-mă privind la televizor nevătămat. sigur perspectiva medicilor e alta (deşi... până la urmă ce-i cu halatul ăla alb?), dar noi suntem ăia bolnavi. şi vrem radiere.
pentru că trăim într-o economie de piaţă sănătoasă, inclusiv în domeniul radierelor există concurenţă. şi dacă e să dăm crezare zvonurilor - cel puţin din punct de vedere financiar (şi ce punct de vedere mai bun poate exista într-o economie de piaţă sănătoasă?) – doamnele şi domnii în alb sunt surclasaţi de domnii în fir de aur, diamantuţe şi cruciuliţe din pietre preţioase. radierele lor au avantajul că şterg pentru toată eternitatea. sau cel puţin aşa zice reclama. mă rog, fiecare cu penarul lui. nu mă bag eu între radierele altora.
dar aş arunca o privire spre una dintre ştersăturile devenite spot publicitar pentru domnii cu cruciuliţe. ei înălbesc (şi sunt departe de a fi singurii) foile conştiinţei colective pe care e înscris traumatizantul trecut totalitar. ipostaza de fostă victimă îi pune într-o poziţie privilegiată pentru realizarea acestui gest (deşi circulă zvonul că arhivele bine păzite ar conţine niscai informaţii compromiţătoare).
aici sunt două probleme. în primul rând un sistem politic, vrând-nevrând, e o structură ce implică întreaga comunitate. să fim serioşi, cei 20 de milioane de anti-comunişti români nu sunt decât 20 de milioane de comunişti care încă şterg de zor la paginile istoriei personale ce nu se potrivesc cu ideologia prezentă (de unde şi pasiunea pentru radiere). regimul lui ceauşescu de dinainte de 89 suntem fiecare dintre noi, cei care am tras măcar o gură de aer cât timp noul sistem nu îşi făcuse încă simţită prezenţa. dizidenţi sau nu, conştienţi sau nu, republica socialistă suntem noi toţi, în ciuda radierelor cu iz de magie şi misticism. inclusiv domnii cu cruciuliţe de diamantuţe. de altfel limbajul ne trădează. vedeţi bine că ne legitimăm tot prin victimele unor trecute revoluţii şi jertfele bravilor revoluţionari (şi ceauşescu o făcea), visăm în continuare la binele „poporului”, şi la un viitorul luminos ce se va arăta brusc de cupă colţ. acelaşi naţionalism îngust caracterizează orice discurs politic, aceeaşi intoleranţă faţă de alteritate. (că imposibil e declarat acum comunismul şi nu capitalismul, aşa cum se întâmpla odinioară, e doar o chestiune de nuanţă. odioasă e incapacitatea de a accepta alternativele.)
a doua problemă

2. AŢNALUBMA
ceea ce au înţeles cei de la 112 şi nu (prea) au înţeles prea-...-ii („...”- a se citi măriţ(i), fericiţ(i), etc) e că viitorul priveşte trecutul în oglinda retrovizoare.
negarea sistematică a ideilor ce aparţin trecutului comunist, din perspectiva mea nu se vede decât ca un sistem pe care îmi e imposibil să-l deosebesc de ceea ce se întâmpla înainte de 89. mi-e indiferent tot acest joc de o parte şi de cealaltă a unor puncte bine stabilite, la fel de puţin chestionate.
discursul se învârte în continuare în jurul ideii de români şi românitate. nu mă interesează. fac parte din grupuri în care naţionalitatea nu este nici pe departe criteriul cel mai important care ne identifică. am nevoie de structuri care să pună accentul pe apartenenţa la aceeaşi profesie, aceleaşi interese, aceleași aspirații, acelaşi background cultural (care nu mai ţine de mult strict de naţionalitate) etc.
discursul se învârte în jurul promisiunii unui viitor luminos. nu mă interesează. fac parte din grupuri care gustă mai degrabă momentul prezent, care nu cred în fericirea absolută promisă în fiecare campanie şi în fiecare duminică.
discursul utilizează frecvent ideile de bine şi rău, adevărat şi fals. nu mă interesează. fac parte din grupuri pentru care realul e mult mai nuanţat şi imposibil de tranşat în valori etice atât de clar definite. pentru noi valorile de bine şi de rău sunt date exclusiv de perspectivă şi nu putem să facem abstracţie de subiectivitatea (şi implicit parţialitatea) acesteia.
discursul postulează valori imuabile. nu mă interesează. vreau să pot să râd de imnul naţional (o fi fost o poezioară ok, dar acum mai bine de un secol jumate. astăzi nu vreau să mă bat cu barbarii de tirani, vreau să discut cu ei la o bere), de steagul naţional, de cruciuliţele de diamante. fac parte din grupuri care cred că râsul e sănătos (mai ales politic).
şi astea sunt doar câteva exemple enunţate cu piciorul pe acceleraţie. caut structurile politice care să reprezinte interesele acestor grupuri. în oglinda retrovizoare ideile băieţilor cu cruciuliţe nu sunt decât o reiterare a celor marcate de seceri şi ciocane.

3. exerciţiu de traducere
miza pe exhibare, pe dezvelirea a ceea ce se susţine a fi intimitate supremă, agresarea spaţiului public cu adevăruri postulate ca nechestionabile, impunerea unei teorii proprii în programul educativ, fără posibilitatea alternativelor - o receptez ca pe o formă de pornografie.
nu înţeleg de ce discursurile prea-...-ilor pot fi difuzate înainte de ora 12 noaptea şi fără semnul interzis sub optsprezece ani. din punctul în care mă aflu eu între industria ce vinde imaginea unei pretinse dezveliri a sufletului şi extazul ce o acompaniază şi cea care vinde pretinsa dezvelire a trupului şi extazul ce o acompaniază nu se vede prea mare diferenţă. poate pentru că dihotomiile de tipul trup/suflet s-au dizolvat şi ele undeva pe drumul (plin de ştersături şi de ştergeri în desfăşurare) ce ne-a adus până aici.
(aş sugera domnilor cu cruciuliţe să stea cu ochii în patru ca nu cumva mai-marii industriei pornografice să-i dea în judecată pentru concurenţă neloială)

4. fabulă
a fost odată un cocoşel. şi cocoşelul visa să cânte în pragul celui mai mare coteţ din ţară. şi pentru că era un cocoşel potent şi-a îndeplinit visul.
peste 20 de ani:
a fost iar un cocoşel. şi cocoşelul visa să cânte în pragul celui mai mare coteţ din ţară. şi pentru că era un cocoşel potent şi-a îndeplinit visul.

5. safety measures
ştim cu toţii că în proximitatea casei poporului se ridică fabuloasa catedrală a mântuirii neamului.
am şi eu o rugăminte. nu uitaţi să-i puneţi prezervativ. altfel întâlnirea între erectul falus al puterii şi gaura neagră a traumatizantului trecut totalitar poate naşte monştri.